Revista Feed Back nr. 1-2, 2016

Revista Lumină Lină, nr.4, 2015

CURENTUL TURBIONAR

de Ion P. IACOB  -"rătăcitor în turbionul poeziei "

  

.
Prin intermediul distinsei scriitoare Passionaria Stoicescu primesc o carte de poezii, CURENTUL TURBIONAR, editura Princeps Multimedia din Iași, 2013, 76 p., a poetului buzoian Ion P. IACOB, având o prefață semnată de Daniel Corbu. Despre autor nu știam nimic. O cercetez îndeaproape: Cine? Ce? Cum ? Răspunsul este dat printr-o singură propoziție: „Ceva deosebit!” Și am văzut, după ce cartea a așteptat cuminte, să-i vină rândul, câteva luni. 
           Când citesc o carte, mai ales de poezie, și mai are și prefață, desigur încep cu ea, pentru că aflu un punct de vedere cu care mă pot confrunta de-a lungul lecturii, mai ales în privința temei și a abordării ei stilistice. O afirmație din prefață mă pune în gardă: „Ion P. Iacob este un optzecist parcimonios, exigent cu fiecare text oferit cititorului. Poetul știe că esența se păstrează în sticle mici, de aceea poemele au de multe ori alura haiku-ului sau a aforismelor lirice.”
Mărturisesc sincer că poezia optzecistă nu mi-a venit niciodată la îndemână., întrucât, ca formație, sunt adeptul clasicului. Mi s-a părut că optzeciștii sunt puși mereu pe experimente, fiindcă nu mai au de spus prea multe în poezie. Așa credeam. Până la acest volum, a cărui primă lectură m-a familiarizat cu tema – Poetul și Poezia - , dar nu reușeam să-i prind „esența” de care făcea vorbire dl. Corbu. După un timp de reflecție am reluat lectura, de data aceasta cu condeiul în mână. Am citit poezii mai lungi ori mai scurte, unele cu titluri, altele fără titluri, cu intercalări de haiku-uri, dar nu am descoperit elementul de legătură. Am inchis cartea si am meditat: „Măi, să fie, ce-i și cu optzeciștii ăștia? Ori sunt obscuri, ori sunt ermetici!” Derutat mi-am  ochii spre titlul volumului pe care până atunci nu-l prea băgasem în seamă. „Evrika!”, am exclamat eu amintindu-mi de Arhimede. 
          „Curentul turbionar”, ca metaforă, este excelentă. O metaforă integratoare a întregului volum care sună ca o singură poezie, un mare poem în care este sugerată ideea că poezia are menirea, în viziunea lui Iacob, să-l absoarbă pe poet, ca un turbion, proiectându-se împreună în neant. Dintr-o dată, imaginația mea o ia val-vârtej și-mi răsare în minte imaginea unei găuri negre din univers care absoarbe, absoarbe...Descopăr, bine mascată, o lungă confesiune, dar nu monotonă, în care eul liric se destăinuie poem după poem, întrerupt de câte un strălucit haiku în care Poetul este frământat să-și descopere și să-și acopere menirea prin Creație.
　　　　Chiar din primul poem se autodefinește într-o „esență” sclipitoare: „eu locuiesc într-un fruct/ precum într-o casă/ totul a fost clădit încă din floare.”(p.7) Imediat apare și percepția acestei relații nou-construite, deși atitudinea față de această realitate este neașteptată: „răzbătea din lume ecoul/ și disperarea/ prin ferestrele casei/ pe care o construiam/ cu lentoare/.”Vorbeam de atitudine: „închis în nuca tare/ nu-mi pasă/.” Este clar că aici poetul are intenția să-și dirijeze discursul spre relația: eu - lume, eu -  poezie, cu o atitudine ușor ironică față de amândouă. Ion P.Iacob, la început, pare a se lăsa amăgit: „poemul poate fi și el/ o minciună frumoasă/”(p.8) În acest turbion al existenței poetice, poezia își are rolul ei, devenind ea însăși un personaj poetic: „poezia/ are totul/ sub control/ pe harta gerului/ unde o stea rătăcită/ palpită/.” „Prestări intelectuale” este un poem meșteșugit construit, având la bază o inteligentă alegorie care descrie o călătorie halucinantă „din secolul trecut” a doi amici poeți care cărau un pat prin parcul central al orașului.. Apare și poetul g.e., „puțin confuz și puțin amețit de alcool/”, fiind invitat „pe marginea de răsărit a patului.” Morala este explicită: „orașul se pregătea deja de culcare/ iar noi trezi de atâta poezie/ rătăceam prin ora târzie/”(p.10) Turbion gata să absoarbă tot ce-i poezie, notez eu.
　　　　De aici încolo, în poem după poem apare imaginea poetului aflat într-o călătorie fantastică spre neant. Iată cum începe aventura: „un om singur/ care trage la edec/ corabia asfințitului/.” (p.12) Corabia spre moarte?, se poate întreaba cititorul. „Poetul obscur (în loc de epitaf)” poate fi socotită o artă poetică polemică. În titlu este imaginea poetului obscur, dar în poem, ironic, sunt pecetluiți „poeții cei mari”: „prietenii mei/ poeții cei mari/ scriu capodopere/ ei filtrează esențe/ lumni de absint/ direct din creier.” Iar mai departe, tonul devine și ușor polemic: „poeții cei mari/ au iarba fiarelor/ și mii de jivine/ ascund în verbul lor.”/ Răutatea dintre confrați?, mă întreb eu odată cu cititorul. În final, le deplânge, cu o discretă satisfacție, destinul asemănător cu al celui „obscur”: „poeții cei mari/ vor ajunge/ exact ca și mine/ un pumn de țărână./”
　　　　Din loc în loc, parcă pentru a feri de monotonie acest lung poem care este întreaga carte, apar și versuri de o mare limpezime cărora nu numai că le savurezi strălucirea, dar invită și la reflecție:
　　　　„minciunile sunt atât de fierbinți/ când un bolnav îi urează/ altui bolnav: sănătate/”(p.19);
　　　　„pe tărâmul dinspre Styx/ doar aripile îngerului/ nu-s de vânzare/”; (p.21)
　　　　„nu mă revendică/ nimeni/ cine/ și-ar pune mintea/ cu un teren/ minat/”; (p.25)
　　　　„fără Dumnezeu/ trebuie să-ți asumi trecutul/ de maimuță/”; (p.26)
　　　　„un poet genial/ o bomboană/ în gura disperării/”; (p.30)
　　　　„iluzia e clară/ și tăietura precisă/ prin spărtura din cer/ văd/ lumea promisă/”; (p.42)
　　　　„viața e/ marele critic/ și nu m-a indexat/ în nicio moarte/”; (p.43)
　　　　„e târziu sunt rănit/de gloanțele unui vers/ șlefuit/ pregătiți-mi patul de glicine/”; (p.60)
　　　　„a fi este acum/ urmează stația/ finală/ coboară cineva/ în eternitate?/”; (p.69)
　　　　„o viață/ a trudit îngerul/ ca să devină om/ o viață de om/ cât o iluminare/ de înger/”; (p.73)
　　　　În acest curent turbionar al vieții trudnice de poet este cuprins, odată cu el, și poemul, îngemănându-se: 
　　　　„patria de acum e întunericul/ iar rege este umbra/ acestui poem/ pe care-l urmezi în neant/”; (p.15)
　　　　„poezia/ e o celulă/ din care poți evada/ oricând/ realul/ te primește/ împărătește/”; (p.24)
　　　　„cocoțat/ pe gardul poemului/ mă binoclez/ în tranșeele altora/ ca să văd/ peste tot/ numai ruine/”; (p.36)
　　　　„poezia este la fel/ ca mierea/ în cantități mari/ devine toxică/”; (p.48)
　　　　„poezia/ e o bucată de rocă/ precum un șarpe/ în soarele amiezii/ acolo mă ascund/”; (p.71)
　　　　Poezia înseamnă muncă, trudă, victorie, miracol, dar mai ales epuizare, iar oboseala își spune povestea „ca o mașină de scris” care bate automat, singură, în gol: 
　　　　„n-am/ să îmbătrânesc/ niciodată/ pentru că eu/ m-am născut/ bătrân și obosit/”; (p.29)
　　　　„când se naște un poem/ mă nasc/ și eu/ sunt țipătul/”; (p.49)
　　　　„miracolul care m-a găsit/ a plecat așa cum a venit/ îmbătrânit bolnav plictisit/” (p.63
　　　　„neputința/ lucrează în mine/ ca o mașină/ de scris/” (p.71)
　　　　Călătoria în acest turbion al vieții și al morții este imaginată sfârșindu-se trist: 
　　　　„mi-am uitat bagajele-n gară/ ce nașpa/ că era și inima mea/ învelită în pojghița de ceară/” (p.75)
　　　　Există în volum și două poeme care concentrează în ele toată mașinăria optzecismului: „În salonul de gheață” (p.38) și „24.11.1973 sau O descindere în forță, în banal.” (p.53) Un poem are titlul mai lung decât poemul însuși: „Teama de moarte și de ulcioarele sparte, frica de aparatele domestice, mici reparații, idiosincrazii și alte nerozii folositoare poetului într-o reluare din papirusurile vechi”  Iată și poemul: „ capete acoperite/ cu diademe de zăpadă/ siluete prin ceața stradală/ și frica/ mi-a împrumutat pentru o clipă chipul/: într-o zi de luni/ un bătrân care traversează strada/ de huni/(p.22)
　　　　Poemul care concentrează strigătul disperat al poetului în căutarea perfecțiunii se intitulează „Gramofonul”: „eu eu eu eu/ eu eu eu/ eu/ un gramofon stricat/ pe care-l inspiră/ mereu/ Dumnezeu/” (p.32)
　　　　Frumusețea acestei cărți semănând cu un amplu poem nu este dată numai de haiku-urile, intercalate cu știință, dar și prin cultivarea cu știință și grație a paradoxului, trimițând permanent spre o plajă care se numește ambiguitate. Paradoxul dă savoare textului, iar poetul are inspirația de a nu cădea în capcana poeziei obscure sau ermetice: 
　　　　„într-o zi de luni/ un bătrân/ care traversează strada/ populată de huni/”; (p.22)
　　　　„laudă lucrătorilor/ cel care însămânțează ultimul/ să-și recunoască vina”(p. 27)
　　　　„golite de sens - / gări mici care-mi păstrează -/ copilăria/”; (p.33)
　　　　„până la urmă/ minciuna are picioare lungi/ și soarele de seară/ mă cară în spinare/” (p.57)
　　　　Așadar, un poem cât un volum, având două „personaje” lirice: Poetul și Poemul, cu alte cuvinte Spiritul și Truda sa aflate mereu unul în urmărirea tragică și obositoare a celuilalt, într-o căutare și alergare perpetuă. Cuvântul s-a rostit, s-a resorbit, iar poetul a obosit, a dispărut. Rămâne doar Măria Sa Poemul, semn al eternității, urmându-și Destinul, rătăcitor în lumea mereu surprinzătoare și proaspătă a marii Poezii. 
　　　　
TITI DAMIAN

Poezia, univers al unui indicibil Cuvânt

Omul e propriul său cuvânt. Un cuvânt angajat în faţa existenţei. Autentic. Un cuvânt galactic, precum înşiruirea tuturor poemelor pe care le cuprinde, nerostite încă...

Şi omul, cu întreaga sa viaţă, se lipeşte de silabele cuvântului său, aşa cum e nedezlipită carnea de piele ori sângele de inima care-l pulsează.

Şi iată cum acest cuvânt, imens, e universul poetic în care se rostuiesc toate sunetele unei vieţi.

.................................................................................................................................

Am în faţa ochilor o carte, „Curentul turbionar”, Editura Princeps Multimedia, Iaşi, 2013. Autorul, poetul Ion P. Iacob, este la a doua sa carte de versuri, având ca abordare lirică anterioară, volumul de debut editorial, „Spitalul Filantropia”, Casa de Editură „Panteon”, Piatra Neamţ, 1994.

Autorul este, precum un „poet damnat”, sfârtecat lăuntric de trăiri contrarii. Muza sa lirică musteşte de candoare, de inocenţă şi puritate; totodată însă, sufletul autorului e bântuit de angoase, spaime terifiante, deriziuni şi fâşii zimţate din sfâşiate măşti de cinism ori însângeraţi spini de tristeţe. În aceleaşi poeme, adeseori, stările afective contrare se zbat unele într-altele, fac adevărate rocade de şah, mereu schimbându-şi spaţiile de o inefabilă rezistenţă şi de o expresivitate densă, de factură existenţialistă.

Poezia însăşi este definită de către autor ca fiind o stare ce deţine controlul total „pe harta gerului”... „într-un tremolo delicat al vântului/ peste conturul abia întrezărit al norilor/ poezia/ are totul/ sub control/ pe harta gerului/ unde o stea rătăcită / palpită/ şi/ iată/ un fals portret/ în plină singurătate/ aproape de inima/ acestei clipe/ premergătoare/ altei vieţi plină/ de şoapte:/ ca-ntr-un hotel decrepit/ în mine/ mai iernează o noapte” („În mine mai iernează o noapte”).

Poetul, fiinţă de altfel solară, a ajuns prins nolens-volens, prin „gâlceava cu sine”, în robia beznelor nocturn-lunatece, din care izbucneşte pe alocuri, precum un gheizer, întreg stratul refulat al sensibilităţii sale exacerbate: „a filtrat lumina/ până a ajuns la esenţă/ în robia întunericului// acum victorios/ şi orb/ cerşeşte/ de la propria umbră” („Despre poet, profet în ţara lui”)... sau: „unul câte unul/ dispar din tabelul elementelor/ unul câte unul/ luând cu ei/ aburul/ de pe luciul oglinzii// prietenii/ lasă în urma lor/ o amintire înceţoşată/ în mlaştina căreia/ mă afund/ puţin câte puţin” („*”).

Cunoaşterea prin „poesis” coincide cu o acerbă şi neliniştită căutare de sine, cu o necontenită definire a eului mocnind printre meandre existenţiale: „eu sunt o entitate/ cu reguli clare/ precise/ locuit/ de vremelnicie/ printre poeme nescrise/ sunt liber/ şi refuz/ eternitatea” („Pământul de sub care, trezit de zgomot, încep să cuvânt”)... sau: „nu mă revendică/ nimeni// cine/ şi-ar pune mintea/ cu un teren/ minat” („*”)... ori: „milioane/ de oameni/ pe lângă care/ trec neatent// clipe/ în care legitimez/ străinul/ care ocupă acum/ cartea mea de identitate” („*”).

O frică subversivă a limitelor capacităţii umane, de rezistenţă în faţa intemperiilor de tot felul, îi frisonează imaginaţia... „capete acoperite/ cu diademe de zăpadă/ siluete prin ceaţa stradală/ şi frica/ mi-a împrumutat pentru o clipă chipul:// într-o zi de luni/ un bătrân/ care traversează strada/ populată de huni” („Teama de moarte şi de ulcioarele sparte, frica de aparatele domestice, mici reparaţii, idiosincrazii şi alte nerozii folositoare poetului într-o reluare din papirusurile vechi”).

Poetul are o stringentă nevoie de spaţii întinse de acţiune, are claustrofobia semnelor de limitare a respiraţiei lirice: „nu ştiu să pun/ un punct/ o virgulă/ ceva acolo/ pentru/ că mi-e frică/ s-ar putea ca după/ cea nenumită/ să apară/ să trăiţi/ am ieşit din serviciul de zi/ şi de noapte/ şi nu contează/ cântecul este aici interzis/ sirenele au corzile sugrumate/ şi nu este nici un indicator/ nici un semn care să trădeze mările moarte” („Lucrurile finite”).

Viaţa este o neaşteptată înşiruire de răscruci iscate printre versuri albe, printre silabe, printre sunete, printre rime căutate, găsite ori pierdute în buzunarul zilei de mâine... în vreme ce ea, „cea nenumită”, pândeşte necontenit, veghind la colţul fiecărei clipe, dincolo de presiunea vieţii, a poeziei, a speranţei... „în toate celulele mele/ ea sapă câte o gaură neagră/ şi sapă şi sapă/ în lumină/ până unde poate pătrunde/ la graniţa/ dintre/ nicăieri şi niciunde” („Despre cea nenumită”).

Definit între vis şi realitate, poetul se apără de propriul său lirism prin grimase cotidiene, care-i supun fiinţa unei dedublări intrinseci, înger şi demon, entuziast şi blazat, inocent şi cinic, ancorat într-o revoluţie a Verbului liric şi, concomitent, într-o stare de spleen. Profil antic şi post-modern, răstignit între zbor şi angoasă, între anxietate şi uitare de sine, între subconştiente invidii şi o generozitate şi certitudine de zeu, autorul „unelteşte” tandru şi acid la ridicarea propriei sale catedrale, închinate Poesis-ului. Căci ce altceva mai sublim poate caracteriza şi aureola un autor de versuri decât o îngenunchiere fastuoasă, dar şi smerită, discretă, însă şi ostentativă, în faţa Verbului stăpânitor a toate şi al miezului de ceară fierbinte, de smirnă şi tămâie, de pe cealaltă emisferă, nevăzută, a propriei sale fiinţe?

Poetul e într-o continuă trecere, o trecere împletită cu inocenţa începuturilor, unde „înţelesul” depăşeşte „înţelesurile”, până la a ajunge „golul” care primeşte şi acoperă totul... „golite de sens –/ gări mici care-mi păstrează/ copilăria” („*”).

Candoarea unor stări apuse, a unor trăiri inefabile colorează uneori discret, sincer şi parcă aromitor, cu o lumină intangibilă, fundalul existenţei: „lumina care se revarsă/ e un cântec/ un halou discret/ o lovitură surdă/ în uşa toamnei/ prin ceaţa/ care se deşiră ca viaţa/ într-o zi/ când desenezi/ singurătatea/ dintr-o respiraţie/ pe fereastra brumată// e modul de a spune celorlalţi/ din afară// intraţi/ sunt încă viu/ până diseară” („Ascuns în lumina gutuilor”).

De la o încredere adolescentină în sine până la ispita îndoielilor e doar un pas... „marele poet/ care ardea mocnit/ în mine/ era bogat// râuri livezi albine// marele poet/ era sărac// ură deznădejde ruine// marele poet/ oare a existat?”(„Ură deznădejde ruine”).

O greaţă existenţială se mişcă, insidios, printre ramuri de silabe: „sunt condamnat la greaţă/ nu mă pot exprima/ călăii pe care i-aş înfiera/ sunt aici/ şi mă ţin în viaţă” („*”)... sau: „mine antipersonal/ antitanc/ antecamerele poemului/ în care agonizez/ sunt pline/ desigur/ de mine/ cocoţat/ pe gardul poemului/ mă binoclez/ în tranşeele altora/ ce să văd/ peste tot/ numai ruine// într-o zi/ am să mă satur de mine” („Semănătorul de mine”).

Ancorat în „cutia candorii”, nevăzută şi neauzită, părelnică, umbra poetului zămisleşte îngeri... „ar putea fi/ o adiere din trecut// din prezentul/ care mă ocoleşte// o fărâmă din viitor/ îngerul meu/ păzitor” („*”)... sau: „o viaţă/ a trudit îngerul/ ca să devină om// o viaţă de om/ cât o iluminare/ de înger” („*”)... ori: „pe scara îngerului/ fină şi precisă/ pe scara îngerului/ eu/ sunt treapta lipsă” („Scara lui Iacob”)...

Dincolo de orice încartiruire plăsmuită de om, puterea cuvântului răzbate, mereu triumfătoare, precum seva vieţii eterne. Această forţă, răzvrătită şi izbăvitoare, prinde rădăcini adânci în „Curentul turbionar”, poemul care dă şi titlul volumului de versuri: „pentru că nu ştiam nimic/ despre trădările celeste din poem/ am început să meşteresc/ limba de lemn/ pe care o scoate acum/ spre mine/ păpuşa hindusă” („Curentul turbionar”).

Şi iată cum poetul Ion P. Iacob, dăruindu-se pe sine, cu toate contradicţiile sale interne, sudate într-o structură de eşafodaj sui-generis, realizează cuprinderea unui întreg univers uman, unitar printr-o complexă diversitate ideatic-afectivă şi atitudinală, în fiecare poem al anterior amintitei cărţi, despre care vorbim; există aşadar, în acest volum de versuri, multiple realităţi paralele traversate de autor şi unite într-un conglomerat specific, cu trăiri şi expresivitate artistică recognoscibile, universuri legate ombilical prin suflul poetic al autorului, tărâm liric propriu şi cu un glas aparte.

„Curentul turbionar” este respiraţia unui suflet contorsionat, labirintic, dens în trăirile sale incendiare, imprevizibil până la previzibilitate în imprevizibilitatea sa, lacom de cogniţie, de cuprindere a vieţii „ca pe o pradă”, de adrenalină virtuală şi, totodată, de o permanentă şi impetuoasă dorinţă de accedere în acel spaţiu sacru, aproape de nepătruns, al isihiei.

Ascuns în sine, ca într-o scoică a perlei mnezice, autorul se caută cu asiduitate în pădurea silabelor gândite, simţite ori rostite sau scrise parcă prin scrijelirea până la sânge a eului propriu, până la ţipătul mut al lui Munch.

Un joc inedit cu timpul se aşează, cuminte, în spaţiul locuit de alte versuri, precum în poemul intitulat „În salonul de gheaţă”, având ca subtitlu: „poem muzical cu indicaţii scenice”... Respectivele sugestii din finalul poemului implică o situare a versurilor pe o scenă imaginară, în alternanţa unor timpuri apuse şi a unor spaţii îndepărtat-apropiate inimii şi imaginaţiei autorului.

Minunile nu ţin mult, ci doar „trei mii de clipe”, o perioadă care permite transformarea oricărui miracol într-un coşmar. Cele două feţe ale ţesăturii vieţii sunt, aşadar, interşanjabile.

Trimiterile livreşti aduc o notă de „frăţietate de breaslă” în sanctuarul gândurilor: „viaţa e/ marele critic/ şi nu m-a indexat/ în nici o carte// există/ o şansă/ pentru fiecare// şi o moarte” („Cervantes este om şi acceptă orice vecinătate”. „În bibliotecă”).

Asocierea strânsă a filelor de cărţi pe rafturi, conglomeratul ideilor siameze nu certifică nota de indestructibilitate a comunităţii omeneşti... „în curtea interioară/ a blocului meu/ un câine/ străin/ e un poem/ plin de oase/ (adio ossi di sepia/ adio montale)/ care mă priveşte/ cu un ochi hămesit/ adulmecă manuscrise/ şi nu le atinge/ – s-a ales praful/ de sentimentul meu/ de comuniune –/ eram în stare/ să-i arăt/ concret/ un oscior o vertebră/ un deget/ amprenta mea olografă/ pielea tatuată cu stele/ un text apocrif/ despre poet/ când se naşte/ trag de el/ ca de-o halcă de carne// când se naşte un poem/ mă nasc/ şi eu sunt/ ţipătul” („Adio Montale”).

Expresie lirică a aforismului blagian, ca într-o simetrică măsură a balanţei adevărului, rezistenţa expectanţei omeneşti este fragilă, inconstantă, vulnerabil supusă eroziunii timpului... „asemeni unui tren/ cu trasee şi orare prestabilite/ Miracolul/ pe care-l aşteptam/ m-a găsit/ în sfârşit/ îmbătrânit bolnav plictisit// fără să ţină seama că cineva/ ar putea trage semnalul de alarmă/ că ar putea/ să alunece de pe şine/ miracolul care m-a găsit/ a plecat aşa cum a venit:/ îmbătrânit bolnav plictisit” („Minunea pe care o aşteptam”).

Imaginile curg, voluptuos căutătoare de sine. Această acerbă dezghiocare a egoului, până la cele mai subtile straturi ale esenţei eului poetic, stă sub semnul zodiacal al scorpionului, zămislind parcă dorinţa de sublimare a actului cotidian, a trăirilor diurne, a melanjului social, a modului de existenţă de zi cu zi a poetului.

Motto-urile poemelor sunt smulse din sine-însuşi, din propria creaţie a autorului, de parcă temerea coabitării cu sintagmele altor autori ar fi stăpână pe propria curte a casei cărţii sale.

Poetul se dispersează mereu în matricea oceanului cercetării şi redării de sine, ca o „repetabilă povară” a propriei naşteri întru cuvânt, întru trăire afectivă şi întru cogniţie: „eu eu eu eu/ eu eu eu/ eu// un gramofon stricat/ pe care-l repară/ mereu/ Dumnezeu” („Gramofonul”).

Aflat la o vârstă a maturităţii, poetul Ion P. Iacob e într-o neobosită creştere lirică, într-o incendiară şi, în acelaşi timp, minuţioasă căutare de sensuri, într-o depăşire a propriilor zăgazuri existenţiale, într-o rodnică plămădire a rosturilor cuvântului „ce exprimă adevărul”...

Iată coordonatele complementar-structurale ale versurilor iacobiene, un năvalnic, un impetuos verb poetic, o agresivă şi auto-agresivă atitudine de receptare, de procesare şi de sublimare a cotidianului şi, în acelaşi timp, în mod paradoxal parcă, o tandră comuniune cu suferinţa, o exigent-resemnată abordare a umanităţii, o candidă şi jertfelnică îmbrăţişare a lumii întregi, prin vitraliul poeziei.

PERSIDA RUGU 

Ion P. Iacob, un truditor la galerele cuvântului

  Un adevărat truditor la galerele cuvântului, un sclav la Ocna de sare este Ion P. Iacob, cel care „se ascunde în pian”, pentru a-şi amaneta moartea, desigur, moartea pentru poezie, ştiind prea bine că din poezie nu se poate trăi ci doar se poate muri, aşa cum s-a întâmplat de-a lungul veacurilor cu toţi cei care au visat că trăiesc din poezie. Şi Ion P. Iacob nu face excepţie de la această, dureros de adevărată, afirmaţie.  În versuri tăiate abrupt, scurtissime, cel mai adesea, surprinde faptul că: „iluzia e clară/ şi tăietura precisă// prin spărtura din cer/ văd/ lumea promisă”.  Pentru el „ câmpia e devorată cu dinţi de hârtie/ într-un timp fără spaţiu/ într-un spaţiu fără anotimp/ Lao Tze/ contempla pentru mine/ cadavrul unui cuvânt” scrie el într-un poem cu disperarea că „a părăsit teritoriile prolixe, pe calul mort”. Poezia lui Ion P. Iacob se întocmeşte, cu tenacitate, din fragmente de timp, de viaţă şi cu obiecte , ca dintr-un bazar cu vechituri, doldora de cărţi vechi, flori presate, flaşnete şi altecele netrebuitoare ca în poemul „Curăţenia de primăvară”. Cele mai grele munci posibile şi le asumă, prin poezie, Ion P. Iacob şi anume: „Poetul se imaginează trăgând la edec „ „fără pauză/ corabia asfinţitului” ( frumos  vers, nota noastră) sau „ filtrând esenţa luminii de absint direct din creier”, iar, pentru el, lumea înseamnă „o mie şi una de nopţi/ printre care m-am strecurat cu dexteritate (...) roţi de tortură minunate”....”Poetul mai este, după propria-i mărturisire, „semănătorul de mine/mine anti personal”  cum spune poetul Daniel Corbu, purtând pecetea rară a blestemului, asemenea unui budist însingurat în terifiante judecăţi fiinţiale, cu o atât de bine dozată alternanţă de abstract/concret, cinic şi agonic, practicând deseori un umor amar, bacovian., expresionist cu aplomb şi experimentalist la nivel de limbaj...”

   Ion P. Iacob presimte, prin versurile sale că  miracolul pe care îl aşteptă l-a găsit, şi nu l-a găsit oricum, ci în haina de gală şi de surghiun a poeziei, aşa cum pe ocnaş îl găseşte muntele de sare în eterna lui peregrinare prin galeriile obscure ale timpului. 

  Un fals portret în plină singurătate încearcă să-şi contureze autorul atunci când scrie poeme cu titluri ca acestea: „Anti-biografie, Poetul obscur, Gâlceava poetului cu sine sau Despre poet, profet în ţara lui, unde pare parcă a se autoflagela în „patria cuvintelor” şi în Ţara metaforei”. Parcă e prea multă cerebralitate şi prea puţină trăire în astfel de poeme. Poetul Daniel Corbu îl acreditează prin această adevărată recomandare pe Ion P. Iacob cu titlul de poet al cetăţii şi asta nu e rău deloc, dar cu o singură condiţie ca în cărţile viitoare să se apropie mai mult de cititor şi să se îndepărteze de sine. Prevăd un drum destul de interesant  pentru viitoarele sale cărţi şi să rămână „ Veşnic amant al simbolurilor esenţiale, poetul cultivând viziunea tragică...”aşa cum profeţeşte Daniel Corbu.

Emilian MARCU

revista Convorbiri literare, octombrie 2014

*Ion P. Iacob, Curentul turbionar, Editura Princeps Multimedia, Iaşi, 2013, 80 p. Prefaţă de Daniel Corbu. 

„Viaţa -o picătură de ploaie”

  De la romanticul damnat, la experimentalistul destructurant, poetul Ion P. Iacob, arde cu înfrigurare etapele discursului liric, mereu orientat spre esenţe, preocupat să se autodefinească în hăţişul devenirii abrupte spre transcendenţa cuvântului.

  Pentru autorul volumului „Curentul turbionar”,apărut la editura Princeps Multimedia, 2013, cuvântul înseamnă tăcere şi lumină pentru a cărui limpezire poetul este extras din „urna destinului” pentru a-i descifra „umbra din neant”.

  Obsesia cuvântului determină o răsturnare a ordinii existenţiale, încât acestea dau autoritate poetului ca angrenaj în jocul torturii minunate a întâmplărilor(„Schimbul de noapte”)

  De aici, singura clipă ce-i aparţine este aceea a alegerii între evadarea în cotidian şi „celula poeziei”, între vremelnicie şi eternitatea care-şi aşteaptă „poemele nescrise”, ca ameninţare a unui „teren ruinat”(p.25).

  Nu neapărat ideea cât locuirea în cuvânt deschide poetului drumul spre transcendenţă, spre depăşirea condiţiei oarbe a viermelui înotând în” grăsimea timpului”.

  Entitate locuită de vremelnicie, poetul se simte mereu în răspăr cu tot ce-i condiţionează un univers torţionar din care încearcă să evadeze în realitatea imediată.Gestul suprem al proiecţiei deasupra banalului se identifică cu spaţiul unui nou-născut(„Adio Montale”,p.48).

  Orgoliul avangardist salvat de spleenul existenţial îmbracă haina disimulată a tentaţiei epcului baladesc („Hidalgo”) aruncată provocator cititorului în titlurile poemelor ticluite,după naiva confesiune rimată, dar contrazise de substanţialitatea discursului de un lirism detaşat, cenuşiu, cenzurat până la expresia aforistică.

„ Curentul turbionar”, în suflul căruia se avântă poetul, îl proiectează totuşi în cotidianul zidit între „uşi fără chei potrivite” asemenea unui încarcerat agonizând pe perna viselor veştejite(pg.51).

  Versificaţia glisează pe coordonatele prozodiei libere, între aforism şi judecată, într-un joc al poeticii interioare, dând valoare ideii care părea refuzată.

ANTONIA BODEA

Revista ARDEALUL LITERAR nr.1-2, 2014

Revista Feed Back nr. 7-8, 2014